Despre cum a fost nașterea la MedLife

Profit de faptul că Ruxi doarme și de memoria mea care este încă "proaspătă", ca să vă povestesc despre această experiență care a dus la cel mai frumos cadou primit până acum de noi.

Sarcina a fost una minunată, exceptând mici probleme în ultimele luni când efectiv mersul pe jos a devenit un chin. Nu am știut ce-i aia amețeală, stare de rău sau vărsătură. Din punctul ăsta de vedere mă consider o norocoasă. Însă începând cu luna a șasea organismul meu nu s-a mai putut adapta schimbărilor. Începusem să rețin apă, să am tensiunea mare, îmi înțepenise piciorul, iar rezultatul la testul de toleranță la glucoza a ieșit la limita superioară admisă. În concluzie ultimele luni le-am stat mai mult în pat, iar singurele momente în care mai ieșeam din casă erau vizitele la doctor sau drumurile spre clinică pentru analize.

Am avut norocul să dau peste un medic dedicat 100% slujbei. De ce spun asta? Și-a dat mereu interesul și chiar dacă mie uneori mi se părea absurd să fac atâtea analize, domnul doctor a avut dreptate să fie prevăzător și să-mi monitorizeze mereu starea. Nu am plecat niciodată supărată sau nelămurită de la un consult. La recomandarea dânsului și cu ajutorul unei prietene am venit mai aproape de București în săptămâna 35 de sarcină, deoarece ultimele analize de sânge nu arătau prea bine. Organismul percepea bebelușa ca pe un inamic, iar indicii creșteau periculos de mult.

Pe 11 aprilie ne-am prezentat la recepția spitalului Life Memorial Hospital pentru a demara procedura de internare. Era clar că datorită preeclampsiei și riscului crescut de diabet în sarcină va trebui să intru într-o operație de cezariană. Mă pregătisem psihic de mult timp pentru că sinceră să fiu am avut întotdeauna aceasta presimțire asupra modului în care voi naște. Nu știu de ce... Nu pot spune ca mi-am dorit lucrul ăsta pentru că am știut încă dinainte de a rămâne însărcinată că vreau să nasc în mediul privat, deci nașterea naturală nu o percepeam într-un mod atât de tragic. Am auzit prea multe povești triste despre cele două unități din orașul nostru și mi se spusese că nu sunt foarte bine pregătiți pentru prematuri.

Multă lume m-a încurajat înainte de a intra în operație și țin să le mulțumesc pe această cale! Eu totuși eram pregătită să fac față acestei intervenții, însă nu pentru ce urma să se întâmple odată cu venirea bebelușei pe lume.

După ce am completat toate actele necesare internării, am intrat în ambulatoriu unde urma un consult scurt ca să monitorizeze bătăile inimii copilașului. Țin minte și acum cât s-a chinuit doamna asistentă să-i prindă pulsul. Ruxi avea chef de joacă și se ascundea. După ce a văzut că cea mică este bine am fost nevoită să mai dau o probă de urină. Domnul doctor venise să mă vadă și să mă încurajeze, iar eu urma să urc la etaj, în rezervă pentru a mă schimba și a face un duș. Toaletarea o făcusem deja, deci nu mai era necesară.

Emoțiile erau puternice și singurul lucru la care mă gândeam era că soțul meu va rămâne singur. Cine-l va anunța de starea mea? O să poată să vadă bebelușa?

Numai bine că drumul până în blocul operator nu a fost prea lung și m-a trezit pe un pat unde mi s-a luat tensiunea. Eu eram bineînțeles cu gândul în altă parte și-mi recapitulam ce nu trebuie să fac în timpul operației. Îmi spusese o prietenă că ea a văzut operația în dispozitivul luminos care stă deasupra doctorului atunci când acesta execută intervenția chirurgicală și numai gândul că aș putea să văd din greşeală sânge mă înspăimânta.

Ei bine practica mi-a demonstrat că nu acesta era cel mai de temut lucru. Toata lumea vorbește de operație, de recuperare, etc., dar nu multe persoane îți vor spune cam cât de dureroasă este injecția în coloană pentru anestezie. Da, este foarte dureroasă. În timp ce medicul anestezist încearcă să facă acest lucru, o asistentă se va asigura că nu te miști și te va ține strâns cu bărbia în capul pieptului. Primul meu impuls a fost bineînțeles să mă mișc, așa că doamna doctor a trebuit să mai încerce... Îmi pare rău că nu am putut sta nemișcată, dar sinceră să fiu nu este o etapă prea drăguță.

Mi s-a recomandat să nu ridic capul în timpul intervenției, dar mi s-a spus că îl voi putea mișca stânga-dreapta.

Câmpul vizual mi-a fost "micșorat" considerabil și mulțumesc lui Dumnezeu nu am văzut nimic. Dispozitivul luminos era undeva după paravan așa că am putut aștepta cu nerăbdare primul sunet al micuței noastre fără să fiu îngrozită. Senzația nu a fost una neplăcuta pentru că anestezia și-a făcut efectul destul de repede. Sinceră să fiu mă simțeam ca și cum mă dădea cineva în bărci.

La ora 12:05 am auzit primul, dar nu și ultimul sunet a lui Ruxi. Eram un pic îngrijorată pentru că o auzeam pe ea și pe domnul doctor neonatolog, dar nu putea vedea gălușca. După ce au curățat bebelușa, mi-a adus-o domnul doctor pe piept și pur și simplu m-am topit. O bucățică de om caldă tare, cu ochii mari și cu albeața specifică mediului unde a stat. Nu știam ce sa fac, eram foarte emoționată și parcă limba îmi împietrise efectiv. Nu am fost în stare să scot niciun cuvânt. La încurajarea domnului doctor neonatolog am pupat fetița lung pe frunte și i-am zis că abia aștept să o revăd.

Un alt moment comic a fost cel în care după ce am fost cusută, am fost mutată pe targă pentru a fi dusă la ATI, dar fără să știu că am picioarele efectiv de gumă. Mi-am văzut piciorul dat peste cap și mă simțeam ca la desene animate.

Timpul petrecut la reanimare a fost oribil. Minutele și orele treceau greu. Soțul meu nu putea sta cu mine decât foarte puțin, iar asistentele de pe tura de noapte nu au fost chiar foarte amabile. Una dintre ele mi-a făcut o injecție cu Clexane în umăr si mi-a făcut o vânătaie de mărimea unei mingi de tenis. Nu mă așteptam să mă țină o zi acolo, dar cred ca a fost mai bine așa pentru că ridicarea din pat și mutarea mea într-un scaun cu rotile a fost pe locul doi la capitolul experiențe dureroase. Acum când scriu articolul acesta parcă-mi amintesc încă intens cât de obositoare a fost acea mișcare.

Tot timpul cât am stat la ATI, domnul doctor s-a interesat de starea mea și țin să-i mulțumesc din suflet pentru OMUL care este.

După ce am fost mutată în rezervă am așteptat cu nerăbdare să se facă ora vizitelor astfel încât să-mi văd soțul și să putem merge împreună să vedem fata. Minutele în acel moment mi se păreau ore. La scurt timp după revedere, domnul doctor neonatolog a venit în rezervă să ne pună la curent cu starea fetei și să ne spună că oricând vrem să o vedem o putem face fără nicio problema.

Ruxi a stat însă 8 zile la terapie intensivă pentru că avea glicemia scăzută și îi administrau glucoză dar și pentru că avea niște spasme. Am avut noroc că domnul doctor neonatolog are ca și specializare suplimentară neurologia, așa că eram încrezătoare că-i va administra tratamentul corect. Dânsul a monitorizat activitatea creierașului celei mici, venind chiar și în timpul său liber să vadă cum evoluează. Un doctor extraordinar, care a reușit mereu să ne încurajeze, să ne explice și să ne facă să zâmbim când poate o lacrima stătea undeva în colțul ochiului.

Nu am nimic de reproșat echipei de doctori neonatologi, au fost jos pălăria. Doamna doctor care mi-a făcut controlul ce precede orice operație de cezariană mi-a rămas în suflet. O femeie tare blândă și frumoasă. Mi-a spus la un moment dat să nu mai plâng pentru că laptele nu va mai veni dacă eu sunt stresată și așa era. Până și acel puțin pe care l-am avut se micșora în cantitate atunci când eu eram stresată.

Și în acest moment, când îmi amintesc cum arăta cea mică la terapie intensivă, mă năpădesc emoțiile. Eram tristă când știam că rămâne acolo și că nu o voi putea strânge în brațe prea curând. În momentul în care mă duceam spre camera de muls, mă puneam pe vârfuri la geamul unde erau copilașii sănătoși și încercam să trag cu ochiul spre secția de terapie intensivă. Nu vedeam mare lucru, dar simplul fapt că-i distingeam silueta și că o știam monitorizată mă mai liniștea pentru câteva minute.

În secția de terapie intensivă poate intra doar mama. După fiecare vizită pe care i-o făceam fetei, îi povesteam soțului cum arăta și ce-mi mai spuneau doctorii și asistentele. Inițial Ruxi a mâncat foarte puțin și datorită acestui fapt erau nevoiți să o mai țină în perfuzie cu glucoză.

În ziua numărul 8, analizele fetei arătau bine și mi-au dat voie să o țin în salon. Astfel amândoi ne bucuram de prezența ei. Am chemat asistenta doar să ne arate cum trebuie să schimbăm scutecul și să ne aducă un rând de haine pentru că micuța nu făcea vid și reușise să dea lăptic pe ea. Am fost chiar felicitată că nu am emoții în a "mânui" bebelușa. Mă întrebase una din asistente dacă sunt la primul copil de mă descurc atât de bine. Mi-a crescut puțin inima și starea de bine pentru că fericirea stă în lucrurile mici. :)

Per total experiența a fost una mai mult decât pozitivă. Sunt însă micuțe aspecte care merg corectate, și anume: atitudinea infirmierelor mi s-a părut un pic rece. Înțeleg că nu au cel mai frumos job din lume, însă până la urmă trebuie să fie conștiente de alegerile pe care le-au făcut. Al doilea lucru ar fi atitudinea unor asistente de la neonatologie care m-au cam dezumflat cu "incurajările" lor. După ce am restituit o cupa și un biberon de la muls, știți ce-mi spune? Să nu mă mai chinui să vin la 3 ore că și așa nu am lapte. Pe bune? Și așa ești cu moralul la pământ când vezi mămici care reușesc să umplă jumătate de biberon (60 de ml) la un interval de 15 minute, îmi mai și spui că eforturile mele sunt zadarnice? Pentru o mama care vrea să alăpteze, fluxul laptelui este un subiect foarte stresant, așa că o mică încurajare sau un sfat despre ce ar putea crește lactația nu strică. O a doua întâmplare mai puțin nefericită a fost atunci când trebuia să mă duc să dau de mâncare fetei și o altă asistentă îmi spune că bebelușa deja a mâncat. Se trezise fata și a considerat că nu trebuia să mă sune... Asta în condițiile în care domnul doctor neonatolog recomandase să stăm cât mai mult împreună pentru ca Ruxi să se obișnuiască cât mai repede cu mine.

Sunt conștientă că majoritatea vin din sistemul de stat, unde au dobândit un anumit comportament și așa cum zicea și mama, depinde foarte mult și de educația primită, dar puțin respect față de pacient nu strică niciodată. Un om deștept știe cum să se poarte fără să-și piardă din umanitate. Uneori cred că în acele momente mai puțin fericite s-au aliniat planetele incorect pentru că trăgând linie, așa cum am spus și mai sus, am fost mulțumită de experiența avută pentru că am știut că și eu și fata eram în siguranță, mai ales ca pe majoritatea asistentelor care au avut grijă de mine, îmi venea să le iau acasă. Atât de blânde erau și atât de frumos s-au purtat cu mine. M-au învățat să-mi administrez singurică injecția cu Clexane în burtă pentru că acasă trebuia să continui tratamentul.

În concluzie nu regret nici măcar o secundă alegerea făcută și așa cum îi spuneam unei prietene, indiferent ce rețea medicală particulara alegi, nu alegi logo-ul, alegi medicul, profesionistul din spatele acelei denumiri. De asta am ales eu rețeaua medicală MedLife, pentru domnul doctor a cărui obiectiv nu a fost doar aducerea pe lume a unui copil, ci și starea mea de sănătate. Dânsul a avut grijâ ca după naștere să consult un cardiolog și un specialist în diabet și boli de nutriție pentru a se asigura că totul este bine și că mă poate externa fără nicio grijă. O să-i rămân veșnic îndatorată acestui mare OM.

P.S.: ca și o paranteză comică, încă mai aștept masajul gratuit prezent în contract :))

Sursa foto aici.